Beautiful Disaster

O piesă ce-mi aminteşte de liceu, de nişte colegi nebuni cu care împărţeam o jumătate de ţigară în pauză, în curtea de la Electro şi de prietenii cu care împărţeam weekendurile pline de distracţie.

De ce stau românii la coadă?

V-aţi gândit vreodată că, deşi am scăpat de comunişti, unele lucruri au rămas la fel. De exemplu, cultul statului la cozi. Românii îşi doreau, înainte de 89, să nu mai stea la cozi, să nu mai fie nevoiţi să se trezească cu noaptea-n cap pentru a sta la coadă la pâine, lapte, etc...Ei bine, în 2009, românii stau la cozi pentru multe altele, părerea mea.

Cele mai tari mi se par cozile de la second-hand-uri. Adică e ceva să te trezeşti de dimineaţă şi să fii în faţa secondului cu „Am primit marfă”, în rând, pentru ca apoi să tăbărăşti pe umeraşe. Apoi, mai sunt cozile la BCR, la credite. Acolo, de fiecare dată îmi venea să ma iau de cap când vedeam câtă lume e. Culmea, parcă fix atunci când mergeam eu, se trezeau toţi să-şi plătească creditul luat cu buletinul. Ciudat mi se părea însă că în imensa clădire a BCR-ului, era un singur ghişeu de plăţi. Bineînţeles, niciodată n-am avut răbdare să stau la coadă.

Alte cozi unde aşteaptă românii: la intrarea pe stadion, la bancomatul de la CEC-ul de pe Strada Ursului – când se dau pensiile, la moaştele sfinţilor (acolo se calcă în picioare şi leşină), la cardurile de călătorie a pensionarilor (şi aici leşină şi se înghesuie, deşi sunt carduri pentru toată lumea)...De ce stau românii la coadă? Habar n-am...şi pe unii n-o să-i înţeleg niciodată.

Bistriţa, oraşul în care nu se întâmplă nimic

Ieri seară am avut plăcerea să-i văd live pe cei de la Deko. Două ore de stand-up comedy în care am râs de mă durea gura. A fost printre cele mai tari spectacole pe care le-am văzut la Bistriţa nici nu mai ştiu de când, dacă nu cel mai tare. Astăzi am avut plăcerea să-i cunosc. Au venit în redacţia citynews, am stat, puţin ce-i drept, la poveşti. Fără fiţe, puşi pe glume (asta le e meseria) şi puşi pe distracţie, Vio, Costel şi Teo m-au făcut să-mi dau seama ce oraş plictisitor avem.

Da, Bistriţa e un oraş plictisitor. Deşi îmi place idea de a fi bistriţean şi iubesc oraşul în care m-am născut, e al dracului de plictisitor. Dacă am ajuns să mi se pară un stand-up comedy cel mai tare eveniment din ultima perioadă, un eveniment care în alte oraşe are săptămânal, înseamnă că suntem de undeva “de la ţară”. Fără teatru, fără cinematograf, fără un parc ca lumea, fără magazine de unde să-ţi poţi cumpăra haine decente, ce alternative avem pentru a ne petrece timpul liber? Două cluburi aceeptabile unde poţi ieşi în weekend şi încă vreo câteva crâşme, sunt variantele din oferta săracă a tinerilor.

Cu o administraţie care a uitat că există şi acest domeniu, cu instituţii de cultură pentru care doar tropăielile ţăranilor pe scenă există şi cu câte un concert de muzică clasică, cu un cinematograf care pute a mucegai şi îţi arată filmele cu purici, posibilităţile de distracţie sunt sub limita bunului simţ în Bistriţa. Şi sincer mă mir cum de noi, puţinii tineri din Bistriţa, mai rezistăm aici. Şi mă mir din ce în ce mai tare în ultima vreme.

Să moară capra vecinului...la propriu (VIDEO)

Zicala cu capra vecinului cred că o ştie tot românul, devenind deja un clişeu. Unii zic că ne caracterizează naţia...Dincolo de cuvinte, cel mai bine e ilustrată, la propriu, într-un film de foarte scurt metraj. Mi se pare genial. Şi nu se poate să nu remarcaţi traducerea înjurăturilor, în engleză :))

Prieteni vechi, aniversări sau ce-am mai făcut în ultima vreme

Ce-am mai făcut în ultimul timp? Păi nimic interesant, în afară de faptul că am dat un chef de criză, la mine acasă, de ziua Andei, căreia îi mai zic o dată „La mulţi anişori!”. A fost fără stripperi pentru fete, şi din păcate şi fără stripteuse pentru noi (glumeam). Câţiva prieteni la o poveste, întâlnindu-mă cu această ocazie şi cu un prieten bun, fost coleg de bancă, Paul a.k.a Kiddiez, care e şi solist la trupa Mushroom Story din Cluj (despre el o să vă povestesc cu altă ocazie). Îi mulţumesc pe această cale şi Olimpiei, care şi-a dat toată silinţa să ne facă un foarte bun tort de fructe:).

P.S. Poze nu am prea făcut, că ne-a fost lene.

Phoenix, pe ritmuri de mitocănie bistriţeană

Pe Phoenix i-am prins în concert de trei ori. Prima dată la Peninsula, cu câţiva ani în urmă, iar apoi, de două ori la Bistriţa. În urmă cu doi ani, cei de la Phoenix au cântat pe o scenă în Decebal, aduşi de Focus TV, post de televiziune la care lucram pe atunci. Acum, trupa a venit datorită Gazetei Bistriţei, la iniţiativa aceluiaşi Mihai Petruţ, cel care i-a contactat şi în 2007. Îmi vin în minte, la o primă scotocire prin memorie, frangmente din fiecare concert. Concertul de la Peninsula a fost, de departe cel mai reuşit al formaţiei Phoenix, la care am participat. Îmi amintesc cum steagurile României fluturau în aer, cum toată lumea cânta, îmi amintesc solo-ul la tobe a lui Ţăndărică, moment care m-a făcut să-mi crească sufletul că-s român.



Concertele de la Bistriţa au fost, fără îndoială mai slab organizate decât cel de la celebrul festival de muzică. Asta contează mai puţin însă. Marea majoritate a bistriţenilor care au venit la concert au făcut-o pentru Phoenix, pentru a-i auzi pe cei care au avut tupeul să-şi bage piciorul în sistemul comunist, pentru cei care au plecat din România pentru a nu li se îngrădi dreptul la exprimarea liberă. „Noi nu suntem comerciali pentru că noi facem artă, nu facem ce se cere. Noi o să facem întotdeauna artă, nu ceea ce cere piaţa. Brâncuşi, când a făcut Coloana Infinitului, nu s-a gândit dacă o cere piaţa” spune Covaci, simbolul trupei. Pentru cei care nu şi-au pierdut încă mândria de a fi români, pentru cei care au coloană vertebrală, pentru cei care nu se apleacă în faţa sorţii. Pentru ei cântă Phoenix.




M-am dus la concertul Phoenix de vineri pentru pentru a ieşi din starea de silă permanentă pe care ne-au creat-o politicienii în ultimele zile. M-am dus la concert să văd şi să simt altceva. Am uitat însă de tărani. Am uitat de ţăranii care şi în 2007 au huiduit, când pe scenă s-a urcat atunci fostul primar, Vasile Moldovan. Am uitat că cei care adună frustrările de acasă, din căsnicie sau de la serviciu, din neputinţa lor de a progresa într-un domeniu sau altul şi le exprimă în public. Şi acum, ţăranii l-au huiduit pe primar. Mi-au creat o senzaţie ciudată, de silă amestecată cu milă. Dacă nu-ţi iubeşti primarul ai multe variante de a o arăta. Poţi protesta, poţi scrie pe forumuri, poţi iniţia petiţii, poţi să-l suni să-i spui, că are numărul afişat pe site-ul instituţiei. Să huidui pe întuneric, din mijlocul unei mulţimi în care nu poţi fi văzut şi în timpul unui concert Phoenix, mi se pare o mitocănie.



Da, ne-am câştigat dreptul la liberă exprimare, ne-am câştigat dreptul de a contesta, de a huidui sau de a aplauda când vrem noi. Dar, din păcate, unii şi-au rătăcit dreptul la bun simţ imediat după ce au uitat de dreptul la respect al celor care îi înconjoară.

Rating cu “ghiceşte poponeţul”

Programele care fac rating în România: nişte fufe glossy şi trendy, super machiate care fac glume pe seama altor vedete, nişte „senzaţionalisme” marca OTV, nişte trădaţi în dragoste şi nişte mame care se schimbă între ele. Sunt doar câteva programele care mi-au venit în cap, aşa, repede. După emisiuni mi-au atras atenţia în această seara. Prima, la antena 2. Cătălin Botezatu, într-o cămaşă albă şi plin de sine, vorbeşte cu Cristi Brancu despre tot felul de mondenităţi dar mai ales despre viaţa designer-ului. Discuţiile aberante au atins cote maxime în momentul în care Botezatu a fost pus să treacă prin proba de foc, să „ghicească poponeţul”. I se arătau nişte poze cu funduri iar el trebuia să ghicească ale cui erau. Sincer, nu ştiu dacă e de râs sau dacă e de plâns, gândindu-ne în ce hal a ajuns televiziunea.




A doua emisiune, tot pe Antena 2, ceva reluare cu o prezentatoare blondă care intervievează o copilă de 15 ani. Plină de dezinvoltură, Diana, cu numele de scenă DYA, începe să răspundă la întrebări şi să-l laude pe Costi Ioniţă, care a lansat-o în muzică. Are şi clip fata, ceva cu un Ferrari roşu, clip pe care cică l-a filmat în Bulgaria. Şi explica ea cum o susţin părinţii şi câte talente are. În cazul Dianei, discuţia a atins punctul culminant în momentul în care a fost întrebată ceva referitor la viaţa ei privată. Cum o susţin părinţii lăsând-o, la 15 ani, să vorbească la TV despre ce se întâmplă dacă îi va pătrunde presa în viaţa amoroasă privată, habar n-am.


Dar, dacă am ajuns să ni se ofere Botezatu ghicind poponeţul şi o fătucă de clasa a 9-a vorbind de mondenităţi şi având clip cu maşini scumpe, ne merităm soarta din plin.

Când se stinge lumina :)

Şi tot din seria scurt metrajelor lui Cobileanski, ăsta e chiar genial. Apropo, a încercat careva faza cu becul? :))

De la plictis la inspiraţie

Un primar plictisit, un adjunct ramolit şi bătrân şi un poliţai sunt în cautarea inspiraţiei. Scurt metrajul lui Cobileanski m-a băgat în ceaţă...nu ştiu dacă e trist sau e de râs. Oricum, merită văzut.

Monumentul Eroilor, o ţeapă în centrul oraşului?

Am asistat la montarea Monumentului Eroilor. Edificiul a costat nu mai puţin de 10 miliarde lei vechi. Comentarii referitoare la acest monument am auzit multe, majoritatea critice. Nu pot să spun dacă e sau nu o operă de artă, nu sunt specialist în domeniu şi nu ştiu cât valorează o astfel de lucrare. Ca bistriţean care va trece în fiecare zi pe lângă el, pot să-mi dau cu părarea. Personal, monumentul nu-mi inspiră nimic. Nici compasiune, nici admiraţie pentru eroii care au murit. Nu mă lasă cu gura căscată înalţimea lui, nu-mi crează nici o emoţie. Nu pot spune nici măcar că e foart urât. E pur şi simplu un monument care mă lasă rece şi care pentru mine, a însemnat un controversat subiect de presă.


P.S. M-a amuzat faptul că era şi numele meu inscripţionat, printre alte zeci sau sute, scrise la întâmplare

Drogurile la volan

No comment…

Să-mi explicaţi ce înţelegeţi din numărul ăsta de maşină. Pe mine personal m-a lăsat fără cuvinte. Şi oare ce-a gândit omul când şi-a pus un asemenea număr preferenţial? Să fi fost în dilemă cu credinţa?








P.S. Poza e făcută de Denisa, o prietenă, în Viişoara.

VIDEO: Nebunia "Armin van Buuren" la The Mission

The Mission. Un festival de doua zile, desfăşurat recent la Năvodari.
Organizare excelentă, promovare şi reclamă cât încape. Armin,
Tisto,Groove Armada, Mylo, Sven Vath… DJ-ii care au făcut senzaţie pe
plajă,timp de două nopţi. Delirul se poate vedea pe filmări şi în poze.

Prodigy and stuff (VIDEO)

Dupa Tiesto, urmatoarele doua seri de la Peninsula au fost cu adevarat
incredibile. Nine Inch Nails, o trupa pe care astept s-o vad in concert
inca din liceu, a facut un show de zile mari. Apoi, Prodigy, care nu au
nevoie de descriere. Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, puteti
vedea poze si video.

Tiesto la Peninsula

Peninsula Coke Live este unul dintre cele mai mari festivaluri de
muzică, organizate în fiecare an în România, la Târgu-Mureş. Poţi
asculta toate genurile de muzică. De la rock, la house, la ambient şi
drum and bass, trupe româneşti şi străine, rockeri, punkişti, beri…pe
toate le găseşti la Peninsula. Tiesto a fost primul, anul acesta. Ora
21.30. The Observer începe warm-up-ul. Lumea se strange la terase sau
jos pe iarbă, în grupuleţe. Butoaiele de bere se schimbă la un interval
mult mai scurt, vitrinele încep să se golească. Votca, whisky, bere,
energizante. Lumea se încălzeşte. La puţine minute după ora 22.00, urcă
pe scenă the world`s number one DJ, după unii. Tiesto declanşează
nebunia. Lumea e în delir, un delir care durează aproape trei ore...

Pe unde am umblat

Am lipsit două săptămâni. Mi-am luat concediu şi am plecat departe, cât mai departe de Bistriţa. N-am scris nimic, nici măcar pe blog. A fost cel mai reuşit concediu pe care l-am avut. Ce-am făcut? M-am urcat cu Anda în maşină şi am traversat ţara.



La Peninsula i-am ascultat pe Prodigy, Nine Inch Nails şi Tiesto, în super concerte. Am băut beri, m-am întâlnit cu prieteni vechi şi mi-am făcut prieteni noi. Apoi, direct la mare. Am stat pe plajă în Vamă, am făcut baie în mare pe ploaie. Am dansat trei ore la Armin Van Buuren şi l-am ascutat a doua oară, într-o săptămână, pe Tiesto. Cam asta am făcut, pe scurt. Pe larg, o să vă povestesc zilele următoare, când veţi vedea poze şi filmări.

La mulţi ani, Andrei!

Cu o zi întârziere, că aseară am fost praf, nevoit fiind să beau de ziua ta, îţi urez astăzi "La mulţi ani!" şi online! Aşa sec, că nu prea am chef astăzi să scriu chestii patetice de genul "ce înseamnă un prieten"...Înca o dată, “La mulţi ani, Andrei!".

Promisiunile electorale

Despre promisiunile electorale se vorbeşte foarte mult. Vorbesc politicienii în campanie, vorbesc ziariştii, vorbesc românii scârbiţi de ele. Atât de mult se vorbeşte despre “promisiuni” încât cuvântul în sine a devenit unul banal şi foarte uzat. Poza pe care o vedeţi, primită de la un prieten, ilustrează perfect ce înseamnă pentru mine “promisiunile electorale”. Cu specificaţia că este vorba de o vidanjă :).

Prezentul superficial în care trăim

Aseară, la beri pe o terasă, cu nişte prieteni, ne-am apucat să ne dăm cu părerea despre superficialitatea vieţii pe care o ducem, despre nivelul cultural din ziua de azi şi despre alte chestii diferite de discuţiile tăranilor care vorbesc despre telefoane, maşini şi femei.

Ca de obicei în astfel de discuţii cu subiecte "abstracte", n-am ajuns la nicio concluzie. Nu am decis dacă românii sunt mai superficiali acum decât înainte de Revoluţie, nu ne-am convins dacă nivelul de cultură e mai scăzut acum sau dacă acest nivel ţine de generaţii. Personal, îmi menţin punctul de vedere care mi se întăreşte pe zi ce trece. Suntem din ce în ce mai superficiali. Progresul ne tâmpeşte, ne face să vedem doar lucrurile practice şi să nu avem timp de cele spirituale. Goana după bani, după un post mai bine plătit sau după o carieră ne face să uităm de lucrurile frumoase.

Nu mai avem timp sau suntem prea obosiţi să savurăm momentele frumoase, nu mai avem timp să ne vedem prietenii sau să citim o carte, pe care în urmă cu câţiva ani o savuram în vacanţa de vară. Internetul nu ne potoleşte setea de cultură, televizorul nu ne satură foamea de spiritual.

Da, cred că, în general, avem o viaţă destul de seacă şi ne va fi din ce în ce mai greu să salvăm ce-a mai rămas uman din noi.

De ce urăsc zilele de luni...

Am avut parte de un weekend excelent. Pe Valea Rusului, la casa Andei, o casă aflată în mijlocul livezii de meri, la doar zece minute de oraş, dar care e parcă în sălbăticie, departe de nebuneală, de zgomot. Şi aproape rupt de civilizaţie, dacă ţinem cont că sâmbătă dimineaţa ne-am trezit că s-a ars televizorul şi receiverul de Dolce. Nu mai contează că s-au ars cam tare micii şi grătarele şi nici că sâmbătă am avut parte mai mult de vreme ploioasă. Deconectarea de rutina şi de nervii din oraş s-a produs inevitabil.

Doar că dulcele weekend s-a încheiat şi a venit ziua de luni. Zilele de luni trec, de obicei, foarte greu. Cu creierul încă amorţit şi dând de lume care încet-încet se reobişnuieşte cu ofortul, după două zile de odihnă, de obicei te chinui să găseşti ştiri şi mai ales să le compilezi. Azi, luni 13, am avut parte de un început de săptămână atipic. Dintr-un weekend superb m-am trezit, luni dimineaţa, pe DN 17, filmând hoituri de animale, picate dintr-un camion, într-un miros insuportabil. Un muncitor care încărca mortăciunile cu lopata în cupa Wolei, n-a mai rezistat şi a început să vomite, rezemat de un „Stop” de pe marginea drumului. N-are rost să mai adaug că n-am scăpat de miros şi de greaţa provocată câteva ore bune după aceea. Ziua a continuat apoi cu o conferinţă de presă a primarului şi cu un drum în Viişoara, unde vor avea loc Zilele Bistriţei, ascultând poveştile lui Creţu şi aşteptând în spatele coloanei formate pe DN 17.

Dintre detalii amintesc: o colegă de la un post local de televiziune, nervoasă că şeful scârţar i-a luat 1 milion din salariu pentru că a avut o săptămână de concediu şi o altă tipă, nouă în branşă, care probabil că acum învaţă să scrie.

Şi ca toate să fie anapoda, Adi Linca e plecat din ţară azi, de ziua lui, evitând să dea de băut şi mă mulţumesc să îi spun „La mulţi ani!” pe blog. Una peste alta, zilele de luni, oricum ar fi ele, tot naşpa rămân...

P.S. Era să uit de cei mai tari ciobăneşti, Maia (în ambele poze) şi Bruno...şi bineînţeles, poze…

Beclenarii, micii şi „Zâlele” oraşului

Câteva ore am stat, în această seară, la Zilele Becleanului. Atmosfera şi evenimentul în sine m-a dezgustat. În aceeaşi piaţă, beclenarii şi nu numai, s-au adunat la sărbătoarea oraşului lor. Mirosul infect de hamsii, mici şi tot felul de prăjeli îţi întoarce, după câteva minute de stat la una din mesele jegoase şi lipicioase, stomacul pe dos. La asta se mai adaugă ţăranii veniţi şi ei la o bere, care se şterg cu mâneca după ce înfulecă în grabă doi mici.

În timp ce mă scârbesc gradat de imaginea din faţa ochilor, un boschetar face poze într-una, cu un aparat de plastic, de jucărie. În drum spre scenă, zăresc un grup de trei ţigănci, cu rochii înflorate şi cu berea în mână, binedispuse de un gabor mustăcios, cu pălărie...Apoi, aud versurile Celiei, o pipiţă cu rochie scurtă şi cu doi dansatori cu nume de animale, Dumbo şi Şoarecele. Urmează Laurenţiu Duţă şi isteria copilelor din primul rând...În plan secund, tarabele comercianţilor aleşi după culoarea pielii şi după apelativul „mâncaţi-aş”, încearcă să-ţi vândă un lănţâşor, „că brăţară e bonus, patroane”...

Dacă aşa se aniversează 774 de ani de la atestarea documentară a unui oraş, atunci vorba brunetei de pe scenă, mai bine „trag aer în piept, mă îndepărtez încet...”

Dor de festivaluri

Stând şi gândindu-mă la planurile de concediu, mi-a venit un dor nebun de festivaluri. Dor de concerte, distracţia cu prietenii la concerte, de statul în cort şi de mâncat pateuri trei zile la rând, de băut bere şi de mahmureala de dimineaţă, ştiind că o iei de la capăt. Mi-e dor de cutreierat prin ţară, de văzut locuri noi, de adunat amintiri pe care apoi să le povestesc.

Vă amintiţi de Roşia Montană? Un loc unde trupe mişto din ţară se adunau să cânte, un loc unde rockerii şi punkiştii se trezeau dimineaţă într-un şanţ, plini de noroi, un loc unde puteai să sari în fân (am făcut-o şi e foarte mişto) şi unde puteai să stai toată noaptea în corturile cu muzică electronică. Apoi, Stuff-Stock, unde l-am văzut pe Paul (Kornuletzu) pe scena mare. Am fost mândru că fostul meu coleg de bancă, de la care copiam la mate, a ajuns să cânte acolo. Mi-e dor de festivaluri, de vacanţă şi sunt sătul de monotonia din Bistriţa. Şi am încercat să vă ilustrez câteva momente despre care v-am povestit...

Cei frumoşi şi blestemaţi

Cei frumoşi şi blestemaţi (1922) este o poveste despre America anilor '20, o epocă tumultuoasa în care arta, dragostea şi banii sunt aproape invariabil insoţite de ambiţii nebuneşti, talente irosite şi esecuri ireparabile, când consumul nemăsurat de alcool şi stralucirea vieţii de noapte devin adevăratul crez al acelei generaţii despre care Fitzgerald însuşi a spus că “a crescut pentru a-şi gasi toţi sfinţii morţi, toate războaiele purtate, toată credinţa în om zdruncinată”.

Este o carte scrisă de autorul Marelui Gatsby, pe care am cumpărat-o în urmă cu ceva vreme din Cărtureşti, de la Iulius Mall şi din care savurez fiecare pagină când am timp să citesc, dovadă că încă n-am terminat-o:) . O carte în care se regăsesc tinerii care văd dincolo de superficialiatea vieţii de azi, o carte care suprapune trăirile personajelor principale cu cele pe care mulţi dintre noi le-am avut sau le avem în adolescenţă.

Ideea e că, dacă v-aţi săturat de filme de pe torrente sau de pe ODC, dacă v-aţi săturat să butonaţi aiurea TV-ul seara fără să primiţi nimic de la trusturile mogulilor, dacă aveţi chef să evadaţi din rutină, merită să vă pierdeţi în scrierea lui Francis Scott Fitzgerald.

Neluţu sără(cuţu`)

Ioan Ovidiu Sabău a renunţat la Dinamo înainte de a prelua echipa. Nici nu a ajuns în vestiarul jucătorilor, nici nu s-a uscat cerneala pe precontractul semnat cu acţionarii, că Neluţu a decis că nu mai e „câine până la moarte”. Declaraţiile lui Becali, acuzele dure ale acestuia, se pare că l-au determinat pe Sabău să părăsească Bucureştiul foarte repede. Şi-a luat bocceluţa şi s-a întors la Cluj.

Mitul că ar fi omorât un om cu maşina a fost acum scos la iveală. În doar două zile, Sabău a fost făcut praf prin toate ziarele, atât de sport cât şi de scandal. Imaginea de mare antrenor, clădită artificial în patru ani la Bistriţa, a fost mâzgălită în doar două zile, ruptă şi aruncată la gunoi.

La plecarea sa de la Gloria, Sabău şi-a arătat nemulţumirea că Adrian Linca a avut un război personal cu el. Acum, după ce a stat în vizorul presei centrale doar două zile, Sabău cred că şi-a făcut o listă lungă cu jurnaliştii care au un război personal cu el :). Acum ar trebui să-şi dea seama cât de ridicol era când se răfuia cu „Sportul Bistriţean” şi cât de "rău intenţionată" era „o parte a presei din Bistriţa”.

Weeds

Un serial care mi-a fost recomandat de multă vreme şi la care mă uit de vreo câteva săptămâni. Nancy Botwin, rămâne văduvă cu doi copii şi începe să vândă iarbă în cartier. Vinde la toată lumea, doctori, avocaţi, consilieri locali, dezvoltându-şi o întreagă afacere. Odată cu extinderea afacerii, femeia intră într-o grămadă de încurcături şi, pe lângă asta, trebuie să rezolve toate problemele ivite în familie.

Prin personajele secundare, se scot în evidenţă alte probleme, probleme de comunicare într-o căsătorie, problemele unei femei înşelate de soţ şi bolnavă de cancer, problemele americanilor nevoiţi să meargă într-un război cu care nu sunt de acord. Cu un umor negru fin, personajele trăiesc momente tragico-comice, destinele lor fiind strâns legate unul de altul. Dacă vreţi să evadaţi timp de o jumătate de oră, cât durează un episod, dacă vreţi să vedeţi cum se face la ei administraţie locală sau cât de mult se poate deteriora o relaţie între mamă şi fiică, vi-l recomand. Şi credeţi-mă, odată ce apuci să vezi primele episoade, devii dependent de "Weeds".

P.S. Am uitat de "theme song", piesa “Little boxes” cântată de Malvina Reynolds, care se potriveşte perfect.

Neluţu printre dulăi

Sabău a plecat de la Bistriţa că s-a cam săturat să tot reconstruiască, să joace cu jucători second- hand şi să se mulţumească cu obiective minore. A plecat spre Dinamo. Cu bocceluţa-n spate, îmi părea, în aeroport, ca un căţeluş în faţa dulăilor. Aroganţa de la Bistriţa s-a transformat într-o oarecare teamă, în faţa şacalilor cu microfoane.


În Bucureşti tre` să fii tare, altfel te pierzi. Te pierzi în ironiile conducătorilor de club, în fiţele, vedetismele şi distracţiile jucătorilor. La numai o zi de când se află în capitală, Sabău a întâmpinat primul hop: “ideea lor”. “Mergem pe ideea lor, dacă mă conving că este cea mai bună, sau se va urma ideea mea, dacă vor fi convinşi că e cea mai bună. Dacă nu vom ajunge la un acord, vor trebui să-şi caute pe altcineva” declară Sabău, într-un interviu din Evenimentul Zilei.


Sabău exclude varianta reconstrucţiei echipei de la zero şi vrea să rămână o parte din jucătorii cu contracte mari de la Dinamo. De partea cealaltă, acţionarii au rămas cu buzunarele goale după ratarea titlului şi a prezenţei în Champions League. Va reuşi Sabău să se înţeleagă cu oficialii dinamovişti? Vom vedea. Un lucru e cert însă, longevitatea sa la Dinamo va depinde, în mare parte, de cum va gestiona pe viitor partea cu “ideile lor”.

Mirajul Bistriţei europene

Se împlineşte un an de când pesediştii au ieşit în stradă, în miez de noapte, cu steaguri şi cu pupături, pentru a sărbători câştigarea Primăriei Bistriţa. Se împlineşte un an de când Ovidiu Creţu dădea declaraţii, cu reflectoarele în faţă, exprimându-şi bucuria că l-a bătut pe Vasile Moldovan şi exprimându-şi intenţia de a face un oraş european. La un an de mandat, Ovidiu Creţu îşi poate trece în palmares o hartă de lucru ce a purtat-o pe la toate televiziunile, pentru a explica schimbările ce se vor produce în trafic, câteva sensuri giratorii şi mai multe sensuri unice.

Ovidiu Creţu spunea astăzi că, după un an, oraşul este mai frumos şi mai curat. Poate e aşa, deşi mie nu mi se pare. Nu mi se pare că a schimbat faţa oraşului, nu mi se pare că avem o altfel de Bistriţa, diferită de cea a lui Vasile Moldovan. Mi se pare, în schimb, că s-a pierdut în hârţoage, în birocraţie şi în refuzul pedeliştilor, în drumul său spre oraşul european pe care ni-l promitea.

Europenizarea Bistriţei e mai grea decât spera şi durează mai mult decât se aşteptau cei ce l-au votat. Europenizarea Bistriţei a rămas, deocamdată, la stadiu de concept, la stadiu de machetă făcută 3D pe laptopul din biroul edilului şef.

Să zâmbim :)

După ce am deraiat un pic de la buna dispoziţie, intrând în încrâncenarea cu care se critică unii, cred că e momentul să râdem un pic. Propun să ne descreţim frunţile cu următorul clip...Ăsta din plan secund a intrat în mocirlă la propriu, eu doar îmi spuneam părerea...

http://www.youtube.com/watch?v=lBbkoadMccE

Despre anonimi, frustrati si invidiosi

Despre media din Bistrita am scris, din cate imi aduc aminte, o singura data, la inaugurarea postului Realitatea Tv Bistrita, o opinie care a starnit poate prea multe reactii. Imi dadeam cu parerea despre cum va fi viitorul post local si nu credeam prea mult in profesionalismul cu care se laudau. Nu credeam ca va aduce ceva nou, care sa schimbe fata televiziunilor prafuite din Bistrita. Si, dupa doar patru luni, parerea mi-a fost confirmata. Insa nu asta conteaza asa de mult, pentru ca si acolo lucreaza oameni, majoritatea fosti colegi de-ai mei pe la alte televiziuni, oameni care isi fac treaba, cauta si scriu stiri, mai bine sau mai rau, dupa cum se pricepe fiecare, oameni pe care ii respect, unii dintre ei fiindu-mi prieteni.


Faptul ca a plecat Cristiana Sabau e, zic eu, un minus pentru televiziune, pentru ca are unele calitati pe care nimeni nu i le poate contesta. Faptul ca scrie de putina vreme, pe blogul personal, posturi in care critica sau ironizeaza Realitatea Tv Bistrita a starnit din nou reactii. Pe mine majoritatea ma amuza, motiv pentru care, pe cateva dintre ele le-am comentat, in gluma.


Reactiile m-au surprins insa intr-un mod neplacut, reprosandu-mi-se de catre colegii de la Realitatea ca nu e frumos ce fac. Poate e, poate nu e, dar astea sunt parerile mele, pe care mi le-am exprimat si mi le-am asumat, cu semnatura. De aici insa pana la comentariile vehemente la adresa Cristianei, pe acelasi post de pe blog, e cale lunga. O cale la fel de lunga cat de la dreptul la opinie la taranisme ieftine. Trei "anonimi", care nu e greu de ghicit de unde vin, tinand cont ca respectivii stiu foarte bine ce face Cristiana la conferintele de presa, o caracterizeaza de parca ar cunoaste-o de-o viata. Comentarii care-mi aduc aminte de ce gandeam cand am fost facut si eu "frustrat", "anost" si mai stiu eu cum, de catre un anonim ofticat ca scriam critici la adresa Realitatii.


Persoanelor care nu au depasit si probabil nu vor depasi niciodata stadiul de "anonimi" (repet cuvantul pentru a-l accentua), pentru simplul fapt ca au pareri dar n-au tupeul sa si le asume, le e usor sa scrie ce vor si in ce termeni vor, pentru ca apoi, cand te intalnesti cu ei pe strada, sa-ti zambeasca frumos. Voi, cei care puneti astfel de comentarii, ascundeti-va in continuare in spatele monitorului, pentru ca asa veti ramane, niste necunoscuti fara personalitate, niste ip-uri care posteaza pe bloguri.

La sfarsit de saptamana...

Si, dupa o saptamana stresanta, in care v-ati ars creierii de la caldura dar mai ales de la munca, a venit veekendul, a venit momentul sa va relaxati...Nu stim inca ce facem in weekend, analizam variantele de distractie, ne verificam bugetul, ne sunam prietenii...Pana una alta, cred ca va puteti clati ochii si creierele (in special baietii) cu un clip pe care mi l-a trimis si mie Andrei...

Simian Mobile Disco - Hustler UK

De ce nu-l regretam pe Sabau?

Ioan Ovidiu Sabau s-a despartit astazi de Gloria Bistrita, dupa patru ani de zile la carma echipei. O decizie previzibila, o decizie anticipata de ceva vreme de chibitii din lumea fotbalului bistritean. O despartire seaca, la fel cum a fost si cariera lui Sabau la Gloria, la fel cum a fost jocul echipei in ultimii patru ani. Ar fi nedrept sa spun ca n-a facut nimic pentru Gloria, desi impresia generala asta e. Poate a incercat, poate nu i-a reusit, poate nu e (inca) antrenor...Sincer nu ma prea intereseaza in momentul de fata. Ce-mi va ramane probabil in minte din aceasta plecare a lui Sabau va fi o replica. "Da` foarte bine, duca-se!!", mi-a spus tata, unul dintre suporterii Gloriei care nu cred ca a ratat vreun meci al echipei. Si care spera, ca si mine, ca dupa patru ani de seceta, sa vada fotbal la Bistrita...

Indiferenta bistritenilor fata de Biserica Evanghelica

S-a implinit un an de cand un puternic incendiu a mistuit turnul Bisericii Evanghelice din Bistrita. Nu mai conteaza acum cuvintele emotionante nici descrierile care sa ne trezeasca sentimente. S-a intamplat...si o stie toata Romania. La un an de la evenimentul care a intors cu susu-n jos un oras adormit, plictisit si linistit, Primaria a tinut un concert de cantece religioase. Pe scurt, primarul a adunat corurile cultelor si le-a urcat pe o scena pe pietonal. Concertul, emotionant pentru cine a stat sa-l asculte. Dar oare a stat cineva? Aveam in minte, in aceasta seara, imaginea din urma cu un an de zile, cand bistritenii veniti cu miile se imbranceau, se impingeau pentru a vedea mai bine dezastrul. Mii de poze si filmari au fost facute de lumea prezenta acolo. Apoi, subiectul a fost disecat de presa, intors pe toate partile. Au aparut declaratii, promisiuni ca se va reface biserica.



A trecut, parca pe nesimtite, un an. Acum, schele de metal mascheaza turnul schingiuit de flacari si primarul ne promite ca in 2013 vom vedea o Biserica Evanghelica noua. Sa-l credem, sa nu-l credem? Greu de spus...Trist e insa faptul ca astazi, cand s-a comemorat un an de la tragicul eveniment, doar un palc de oameni, in mare parte apartinatori ai cultelor religioase, au fost prezenti pe pietonal. Gustul meu, ca bistritean si ca ziarist care am fost prezent acum un an in mijlocul evenimentelor, este unul amar. Am ajuns la concluzia ca poate bistritenilor nu le pasa atat de mult de faptul ca a ars biserica, ca poate nu au suferit atat de mult in 11 iunie 2008, ca poate probleme lor sunt mai importante decat faptul ca a ars un turn.



Am ajuns la concluzia ca au fost prezenti atunci, sa fie partasi la un spectacol grotesc ce a facut istorie si inconjurul lumii, au fost prezenti atunci sa-i injure pe pompierii ce se luptau cu flacarile si sa se minuneze cand a cazut turnul. Apoi, s-au intors acasa si si-au pierdut incet-incet interesul pentru subiect. Probabil putini dintre ei au donat 1,2,3 sau mai stiu eu cati euro in conturile deschise, probabil putini dintre ei au facut ceva pentru reconstructia simbolului. Si vazand acum lipsa de interes pentru Biserica, imi exprim, cu greata, aceeasi parere pe care mi-am exprimat-o in urma cu un an: ne meritam soarta.

Dreptul la replica: De ce blog?

Dreptul la replica: De ce blog?

De ce blog?

Pentru ca este cea mai usoara cale sa-ti spui parerile, pentru ca uneori imi vine cheful sa scriu tot felul de prostii, pentru ca sunt curios cum voi fi injurat pe blog :P...nu stiu daca voi posta in fiecare zi, nu vreau neaparat sa fac trafic...ce-o sa iasa, vom vedea:P