vineri, octombrie 30, 2009

De ce stau românii la coadă?

V-aţi gândit vreodată că, deşi am scăpat de comunişti, unele lucruri au rămas la fel. De exemplu, cultul statului la cozi. Românii îşi doreau, înainte de 89, să nu mai stea la cozi, să nu mai fie nevoiţi să se trezească cu noaptea-n cap pentru a sta la coadă la pâine, lapte, etc...Ei bine, în 2009, românii stau la cozi pentru multe altele, părerea mea.


Cele mai tari mi se par cozile de la second-hand-uri. Adică e ceva să te trezeşti de dimineaţă şi să fii în faţa secondului cu „Am primit marfă”, în rând, pentru ca apoi să tăbărăşti pe umeraşe. Apoi, mai sunt cozile la BCR, la credite. Acolo, de fiecare dată îmi venea să ma iau de cap când vedeam câtă lume e. Culmea, parcă fix atunci când mergeam eu, se trezeau toţi să-şi plătească creditul luat cu buletinul. Ciudat mi se părea însă că în imensa clădire a BCR-ului, era un singur ghişeu de plăţi. Bineînţeles, niciodată n-am avut răbdare să stau la coadă.


Alte cozi unde aşteaptă românii: la intrarea pe stadion, la bancomatul de la CEC-ul de pe Strada Ursului – când se dau pensiile, la moaştele sfinţilor (acolo se calcă în picioare şi leşină), la cardurile de călătorie a pensionarilor (şi aici leşină şi se înghesuie, deşi sunt carduri pentru toată lumea)...De ce stau românii la coadă? Habar n-am...şi pe unii n-o să-i înţeleg niciodată.

joi, octombrie 22, 2009

Bistriţa, oraşul în care nu se întâmplă nimic

Ieri seară am avut plăcerea să-i văd live pe cei de la Deko. Două ore de stand-up comedy în care am râs de mă durea gura. A fost printre cele mai tari spectacole pe care le-am văzut la Bistriţa nici nu mai ştiu de când, dacă nu cel mai tare. Astăzi am avut plăcerea să-i cunosc. Au venit în redacţia citynews, am stat, puţin ce-i drept, la poveşti. Fără fiţe, puşi pe glume (asta le e meseria) şi puşi pe distracţie, Vio, Costel şi Teo m-au făcut să-mi dau seama ce oraş plictisitor avem.



Da, Bistriţa e un oraş plictisitor. Deşi îmi place idea de a fi bistriţean şi iubesc oraşul în care m-am născut, e al dracului de plictisitor. Dacă am ajuns să mi se pară un stand-up comedy cel mai tare eveniment din ultima perioadă, un eveniment care în alte oraşe are săptămânal, înseamnă că suntem de undeva “de la ţară”. Fără teatru, fără cinematograf, fără un parc ca lumea, fără magazine de unde să-ţi poţi cumpăra haine decente, ce alternative avem pentru a ne petrece timpul liber? Două cluburi aceeptabile unde poţi ieşi în weekend şi încă vreo câteva crâşme, sunt variantele din oferta săracă a tinerilor.



Cu o administraţie care a uitat că există şi acest domeniu, cu instituţii de cultură pentru care doar tropăielile ţăranilor pe scenă există şi cu câte un concert de muzică clasică, cu un cinematograf care pute a mucegai şi îţi arată filmele cu purici, posibilităţile de distracţie sunt sub limita bunului simţ în Bistriţa. Şi sincer mă mir cum de noi, puţinii tineri din Bistriţa, mai rezistăm aici. Şi mă mir din ce în ce mai tare în ultima vreme.

miercuri, octombrie 14, 2009

Să moară capra vecinului...la propriu (VIDEO)

Zicala cu capra vecinului cred că o ştie tot românul, devenind deja un clişeu. Unii zic că ne caracterizează naţia...Dincolo de cuvinte, cel mai bine e ilustrată, la propriu, într-un film de foarte scurt metraj. Mi se pare genial. Şi nu se poate să nu remarcaţi traducerea înjurăturilor, în engleză :))






Prieteni vechi, aniversări sau ce-am mai făcut în ultima vreme

Ce-am mai făcut în ultimul timp? Păi nimic interesant, în afară de faptul că am dat un chef de criză, la mine acasă, de ziua Andei, căreia îi mai zic o dată „La mulţi anişori!”. A fost fără stripperi pentru fete, şi din păcate şi fără stripteuse pentru noi (glumeam). Câţiva prieteni la o poveste, întâlnindu-mă cu această ocazie şi cu un prieten bun, fost coleg de bancă, Paul a.k.a Kiddiez, care e şi solist la trupa Mushroom Story din Cluj (despre el o să vă povestesc cu altă ocazie). Îi mulţumesc pe această cale şi Olimpiei, care şi-a dat toată silinţa să ne facă un foarte bun tort de fructe:).


P.S. Poze nu am prea făcut, că ne-a fost lene.


sâmbătă, octombrie 03, 2009

Phoenix, pe ritmuri de mitocănie bistriţeană

Pe Phoenix i-am prins în concert de trei ori. Prima dată la Peninsula, cu câţiva ani în urmă, iar apoi, de două ori la Bistriţa. În urmă cu doi ani, cei de la Phoenix au cântat pe o scenă în Decebal, aduşi de Focus TV, post de televiziune la care lucram pe atunci. Acum, trupa a venit datorită Gazetei Bistriţei, la iniţiativa aceluiaşi Mihai Petruţ, cel care i-a contactat şi în 2007. Îmi vin în minte, la o primă scotocire prin memorie, frangmente din fiecare concert. Concertul de la Peninsula a fost, de departe cel mai reuşit al formaţiei Phoenix, la care am participat. Îmi amintesc cum steagurile României fluturau în aer, cum toată lumea cânta, îmi amintesc solo-ul la tobe a lui Ţăndărică, moment care m-a făcut să-mi crească sufletul că-s român.



Concertele de la Bistriţa au fost, fără îndoială mai slab organizate decât cel de la celebrul festival de muzică. Asta contează mai puţin însă. Marea majoritate a bistriţenilor care au venit la concert au făcut-o pentru Phoenix, pentru a-i auzi pe cei care au avut tupeul să-şi bage piciorul în sistemul comunist, pentru cei care au plecat din România pentru a nu li se îngrădi dreptul la exprimarea liberă. „Noi nu suntem comerciali pentru că noi facem artă, nu facem ce se cere. Noi o să facem întotdeauna artă, nu ceea ce cere piaţa. Brâncuşi, când a făcut Coloana Infinitului, nu s-a gândit dacă o cere piaţa” spune Covaci, simbolul trupei. Pentru cei care nu şi-au pierdut încă mândria de a fi români, pentru cei care au coloană vertebrală, pentru cei care nu se apleacă în faţa sorţii. Pentru ei cântă Phoenix.




M-am dus la concertul Phoenix de vineri pentru pentru a ieşi din starea de silă permanentă pe care ne-au creat-o politicienii în ultimele zile. M-am dus la concert să văd şi să simt altceva. Am uitat însă de tărani. Am uitat de ţăranii care şi în 2007 au huiduit, când pe scenă s-a urcat atunci fostul primar, Vasile Moldovan. Am uitat că cei care adună frustrările de acasă, din căsnicie sau de la serviciu, din neputinţa lor de a progresa într-un domeniu sau altul şi le exprimă în public. Şi acum, ţăranii l-au huiduit pe primar. Mi-au creat o senzaţie ciudată, de silă amestecată cu milă. Dacă nu-ţi iubeşti primarul ai multe variante de a o arăta. Poţi protesta, poţi scrie pe forumuri, poţi iniţia petiţii, poţi să-l suni să-i spui, că are numărul afişat pe site-ul instituţiei. Să huidui pe întuneric, din mijlocul unei mulţimi în care nu poţi fi văzut şi în timpul unui concert Phoenix, mi se pare o mitocănie.



Da, ne-am câştigat dreptul la liberă exprimare, ne-am câştigat dreptul de a contesta, de a huidui sau de a aplauda când vrem noi. Dar, din păcate, unii şi-au rătăcit dreptul la bun simţ imediat după ce au uitat de dreptul la respect al celor care îi înconjoară.