Bistriţenii şi Biserica Evanghelică sunt ca un cuplu aflat într-o relaţie de lungă durată. Plictisiţi, merg împreună aşa, din obişnuinţă. Fiorul dragostei s-a pierdut demult şi prea puţine mai fac unul pentru altul.
Aşa a fost Biserica Evanghelică pentru bistriţeni, până în 2008. Era ceva aşa, la nivel declarativ, aveam şi noi un monument istoric care era veşnic în reabilitare. Era ca femeia de care te-ai plictisit, cu schele care mascau totul, nu se putea vizita iar partenerul de viaţă, administraţia de atunci şi bistriţenii, o cam ignorau. Lucrările de reabilitare erau, în relaţia dintre administraţie şi biserică, un fel de teasing fără finalizare.
În 2008, incendiul a schimbat ceva. Biserica ne-a devenit tuturor mai dragă, unii chiar au suferit şi au plâns iar unora le-a produs daune de imagine irecuperabile. A fost, din nou, ca-ntro relaţie, când partenerul îşi dă seama c-a iubit-o abia după o despărţire sau o ceartă cu fum şi foc. Au urmat apoi părerile de rău şi încercările de-a repara răul făcut. În mare parte s-a reuşit, administraţia locală şi Ministerul Culturii alocând fonduri substanţiale, prin care construcţia s-a refăcut.
Unele lucruri s-au îmbunătăţit, altele au rămas tot ca la-nceput. De exemplu, bistriţenii care la incendiu plângeau şi înjurau pompierii, n-au donat mai nimic pentru biserică iar suma adunată de teledonul de imagine al Realităţii e probabil mult mai mică decât cea anunţată atunci.
Destinul şi eforturile supraomeneşti ale pompierilor au făcut ca bistriţenii să nu se despartă atunci definitiv de Biserica Evanghelică şi să-şi dea seama că e cel mai important monument pe care-l au. Pentru o perioadă doar, căci relaţia a devenit din nou monotonă. Şi e nevoie de mici certuri, sau despărţiri de probă, ca cea de azi, să ne dăm seama de importanţa ei.
