La mulţi ani, Andrei!

Cu o zi întârziere, că aseară am fost praf, nevoit fiind să beau de ziua ta, îţi urez astăzi "La mulţi ani!" şi online! Aşa sec, că nu prea am chef astăzi să scriu chestii patetice de genul "ce înseamnă un prieten"...Înca o dată, “La mulţi ani, Andrei!".

Promisiunile electorale

Despre promisiunile electorale se vorbeşte foarte mult. Vorbesc politicienii în campanie, vorbesc ziariştii, vorbesc românii scârbiţi de ele. Atât de mult se vorbeşte despre “promisiuni” încât cuvântul în sine a devenit unul banal şi foarte uzat. Poza pe care o vedeţi, primită de la un prieten, ilustrează perfect ce înseamnă pentru mine “promisiunile electorale”. Cu specificaţia că este vorba de o vidanjă :).

Prezentul superficial în care trăim

Aseară, la beri pe o terasă, cu nişte prieteni, ne-am apucat să ne dăm cu părerea despre superficialitatea vieţii pe care o ducem, despre nivelul cultural din ziua de azi şi despre alte chestii diferite de discuţiile tăranilor care vorbesc despre telefoane, maşini şi femei.

Ca de obicei în astfel de discuţii cu subiecte "abstracte", n-am ajuns la nicio concluzie. Nu am decis dacă românii sunt mai superficiali acum decât înainte de Revoluţie, nu ne-am convins dacă nivelul de cultură e mai scăzut acum sau dacă acest nivel ţine de generaţii. Personal, îmi menţin punctul de vedere care mi se întăreşte pe zi ce trece. Suntem din ce în ce mai superficiali. Progresul ne tâmpeşte, ne face să vedem doar lucrurile practice şi să nu avem timp de cele spirituale. Goana după bani, după un post mai bine plătit sau după o carieră ne face să uităm de lucrurile frumoase.

Nu mai avem timp sau suntem prea obosiţi să savurăm momentele frumoase, nu mai avem timp să ne vedem prietenii sau să citim o carte, pe care în urmă cu câţiva ani o savuram în vacanţa de vară. Internetul nu ne potoleşte setea de cultură, televizorul nu ne satură foamea de spiritual.

Da, cred că, în general, avem o viaţă destul de seacă şi ne va fi din ce în ce mai greu să salvăm ce-a mai rămas uman din noi.

De ce urăsc zilele de luni...

Am avut parte de un weekend excelent. Pe Valea Rusului, la casa Andei, o casă aflată în mijlocul livezii de meri, la doar zece minute de oraş, dar care e parcă în sălbăticie, departe de nebuneală, de zgomot. Şi aproape rupt de civilizaţie, dacă ţinem cont că sâmbătă dimineaţa ne-am trezit că s-a ars televizorul şi receiverul de Dolce. Nu mai contează că s-au ars cam tare micii şi grătarele şi nici că sâmbătă am avut parte mai mult de vreme ploioasă. Deconectarea de rutina şi de nervii din oraş s-a produs inevitabil.

Doar că dulcele weekend s-a încheiat şi a venit ziua de luni. Zilele de luni trec, de obicei, foarte greu. Cu creierul încă amorţit şi dând de lume care încet-încet se reobişnuieşte cu ofortul, după două zile de odihnă, de obicei te chinui să găseşti ştiri şi mai ales să le compilezi. Azi, luni 13, am avut parte de un început de săptămână atipic. Dintr-un weekend superb m-am trezit, luni dimineaţa, pe DN 17, filmând hoituri de animale, picate dintr-un camion, într-un miros insuportabil. Un muncitor care încărca mortăciunile cu lopata în cupa Wolei, n-a mai rezistat şi a început să vomite, rezemat de un „Stop” de pe marginea drumului. N-are rost să mai adaug că n-am scăpat de miros şi de greaţa provocată câteva ore bune după aceea. Ziua a continuat apoi cu o conferinţă de presă a primarului şi cu un drum în Viişoara, unde vor avea loc Zilele Bistriţei, ascultând poveştile lui Creţu şi aşteptând în spatele coloanei formate pe DN 17.

Dintre detalii amintesc: o colegă de la un post local de televiziune, nervoasă că şeful scârţar i-a luat 1 milion din salariu pentru că a avut o săptămână de concediu şi o altă tipă, nouă în branşă, care probabil că acum învaţă să scrie.

Şi ca toate să fie anapoda, Adi Linca e plecat din ţară azi, de ziua lui, evitând să dea de băut şi mă mulţumesc să îi spun „La mulţi ani!” pe blog. Una peste alta, zilele de luni, oricum ar fi ele, tot naşpa rămân...

P.S. Era să uit de cei mai tari ciobăneşti, Maia (în ambele poze) şi Bruno...şi bineînţeles, poze…

Beclenarii, micii şi „Zâlele” oraşului

Câteva ore am stat, în această seară, la Zilele Becleanului. Atmosfera şi evenimentul în sine m-a dezgustat. În aceeaşi piaţă, beclenarii şi nu numai, s-au adunat la sărbătoarea oraşului lor. Mirosul infect de hamsii, mici şi tot felul de prăjeli îţi întoarce, după câteva minute de stat la una din mesele jegoase şi lipicioase, stomacul pe dos. La asta se mai adaugă ţăranii veniţi şi ei la o bere, care se şterg cu mâneca după ce înfulecă în grabă doi mici.

În timp ce mă scârbesc gradat de imaginea din faţa ochilor, un boschetar face poze într-una, cu un aparat de plastic, de jucărie. În drum spre scenă, zăresc un grup de trei ţigănci, cu rochii înflorate şi cu berea în mână, binedispuse de un gabor mustăcios, cu pălărie...Apoi, aud versurile Celiei, o pipiţă cu rochie scurtă şi cu doi dansatori cu nume de animale, Dumbo şi Şoarecele. Urmează Laurenţiu Duţă şi isteria copilelor din primul rând...În plan secund, tarabele comercianţilor aleşi după culoarea pielii şi după apelativul „mâncaţi-aş”, încearcă să-ţi vândă un lănţâşor, „că brăţară e bonus, patroane”...

Dacă aşa se aniversează 774 de ani de la atestarea documentară a unui oraş, atunci vorba brunetei de pe scenă, mai bine „trag aer în piept, mă îndepărtez încet...”

Dor de festivaluri

Stând şi gândindu-mă la planurile de concediu, mi-a venit un dor nebun de festivaluri. Dor de concerte, distracţia cu prietenii la concerte, de statul în cort şi de mâncat pateuri trei zile la rând, de băut bere şi de mahmureala de dimineaţă, ştiind că o iei de la capăt. Mi-e dor de cutreierat prin ţară, de văzut locuri noi, de adunat amintiri pe care apoi să le povestesc.

Vă amintiţi de Roşia Montană? Un loc unde trupe mişto din ţară se adunau să cânte, un loc unde rockerii şi punkiştii se trezeau dimineaţă într-un şanţ, plini de noroi, un loc unde puteai să sari în fân (am făcut-o şi e foarte mişto) şi unde puteai să stai toată noaptea în corturile cu muzică electronică. Apoi, Stuff-Stock, unde l-am văzut pe Paul (Kornuletzu) pe scena mare. Am fost mândru că fostul meu coleg de bancă, de la care copiam la mate, a ajuns să cânte acolo. Mi-e dor de festivaluri, de vacanţă şi sunt sătul de monotonia din Bistriţa. Şi am încercat să vă ilustrez câteva momente despre care v-am povestit...